Pompilia Stoian - "Sunt convinsă că energiile sufletești și morale sunt la îndemâna tuturor"

- Premiată la Festivalul de la Mamaia din 1966, răsfațată de cei mai buni compozitori ai momentului, iubită și prețuită de public, a părăsit, totuși, țara, cu destinația Germania. Un singur lucru n-a izbutit Pompilia Stoian să inchidă în valiză: inima. Ea i-a ramas acasă, în România -

Micul univers din strada Educației

- Inainte de 1989, ați fost una dintre cele mai prețuite și îndrăgite vedete ale muzicii ușoare din România. "Prieten drag", melodia lansată de dumneavoastră, devenise un șlagar național, fredonat de toate sufletele romantice. Cu toate acestea, ați plecat în Germania. Urmează un mare DE CE?...

- Iată o întrebare precisă, două cuvinte cocoțate pe majuscule... Prin ele revad realitatea anilor '60, micul univers din strada Educației, în care eram ocrotită de ce-i rău, în care visam la lună și la stele, în apropierea celor care m-au iubit si pe care îi iubeam, în contextul social al așa-numitului "laborator de formare a noului om". Definiția cuvântului vedetă nu mă preocupa. Eram întâmpinată, e adevărat, cu simpatie, admirație și dragoste. Totuși, faptul că piesele pe care le interpretam aveau rezonanță în mii de inimi mi se părea un miracol divin. Împleteam cum puteam mai bine viața de studentă la filologie, cu cea de cântăreață de muzică ușoară, un dualism care îmi da permanent de lucru. Faima era o idee fragilă, pe statornicia căreia nu credeam că pot conta. Debutantă pe scena celui de-al patrulea Festival de Muzica Ușoară de la Mamaia, din 1966, nu m-am așteptat să fiu răsplătită cu Marele Premiu. Cei mai importanți compozitori ai anilor '60 - Radu Șerban, Paul Urmuzescu, Aurel Giroveanu, George Grigoriu, Elly Roman, Gelu Solomonescu, Camelia Dăscălescu - îmi incredințau piese de mare sensibilitate. Cu toate acestea, am plecat în Germania. De ce? La Mamaia, mi-a ieșit în cale un tânăr arătos și vesel, din orașul Braunschweig, viitorul meu soț, care, oferindu-mi afecțiunea lui, nu înceta, în același timp, să-mi descrie in culori fantastice lumea liberă în care trăia, lume pe care eu o cunoșteam cel mult din cărți. Finalmente, am cules fructul interzis, am mușcat din el cu plăcerea și insolența vârstei și, refuzând să ascult vocile care mă rugau să mă răzgândesc, am îndrăznit să fac un salt mortal in necunoscut.

- Opțiunea dumneavoastră occidentală a încheiat prea devreme o carieră muzicală de mare succes. A meritat? V-a fost răsplătit sacrificiul?

- In anii '60, optiunea mea avea dimensiuni astronomice, ale căror consecințe a trebuit sa le suport. Autoritățile m-au pedepsit, punându-mi muzica la index - o acțiune perfidă care, poate, a fost menită să-mi creeze mustrări de conștiință, să mă catapulteze în tristețe. Apoi, gândiți-vă... O româncă la Braunschweig, într-un oraș unde cultura română era aproape necunoscută. Eram din nou debutantă. Cu toate acestea, orașul m-a primit cu brațele deschise, ca pe o fiică proprie. Nu am constatat că există diferențe cruciale între omul din București și cel din Braunschweig, așa cum vor să vadă unii propagandiști. Oamenii se aseamănă, se ințeleg bine peste tot, dacă sunt cultivați, toleranți si au vederi liberale. Iar de muzică nu poate divorța nimeni, nici in orient, nici in occident. Așa că și în Germania am continuat să înregistrez piese la diferite case de discuri, am plecat în turnee cu orchestra Ambros Seelos, am cunoscut oameni de diferite naționalități, peisaje exotice, am apreciat din nou dulceața succesului, până în momentul în care am decis să mă întorc la meseria de profesoară de limbi străine, trecând de la viața liberă, de cântăreață, la sedentarismul profesiunii pe care o studiasem la universitate. Și iată-mă, din nou, debutantă. Am avut însă intuiția să introduc muzica și teatrul in metodele mele de predare, ademenindu-mi elevii la cursuri benevole de teatru în limbile engleză și franceză și - marea mea bucurie - am constatat la unii creșterea imediată a motivației pentru studiu - o experiență pedagogică de mare valoare. Munca mi-a fost încununată ani în șir cu nenumărate premii la concursuri pe țară, care au dus faima liceului H.v.F. din Braunschweig în toată Germania. Câțiva dintre elevii mei au decis să devină actori, alții au studiat limbi străine... Ce altă răsplată mi-aș mai putea dori ?

- Germania este o țară protocolară și rece. Ce ați făcut cu firea dumneavoastră romantică?

- Sinceră sa fiu, eu nu mă prea împac cu clișeele care încearcă să simplifice percepția realității, punând etichete prefabricate pe țări și oameni. Totuși, e adevărat că am simțit pe pielea mea că anturajul pe care dvs. il numiți protocolar cere temperamentului să se disciplineze. Lumea aceea e, din anumite puncte de vedere, diferită. De pildă, comentariile mele romantice nu s-au bucurat de prea multă admirație în seminariile de literatură. Romantismul nu mai e la moda, iar locul lui e luat de eficiență.

- Care dintre doruri v-a chinuit cel mai greu: cel de țară, de prieteni sau de familie?

- La început mi-a lipsit mama și iar mama - ocrotitoare, prietenă dulce, sfătuitoare înțeleaptă, forță feminină, autoritate. Apoi, de câte ori simțeam nevoia acută de a comunica în limba maternă, îmi suflam singură citatul din "Aveux et Anathèmes" de Emil Cioran: "On n'habite pas un pays, on habite une langue" - nu trăim într-o țară, trăim într-o limbă. Esențial este însă că nu e de glumit cu dorul ! Atunci când l-am putut înșela - nu spun de câte ori - am trăit fără suferință, cu Lucian Blaga în cap: "Caut, nu știu ce caut, Caut / un cer trecut, ajunul apus."

- In perioada dumneavoastră de glorie, nu erau la moda dezvăluirile publice. Lumea nu prea știe ce se ascunde în spatele carierei dumneavoastră artistice. Cum a început?

- Cariera mea muzicală a început la Casa de Cultură a Studenților "Grigore Preoteasa" din București, pe vremea când eram studentă la facultatea de filologie anglistică. Îmi ajunsese la urechi zvonul că aveau nevoie acolo de o solistă și m-am prezentat cu două cântece ale lui Cliff Richard, din filmul muzical en vogue pe atunci, "The Young Ones". Am fost primită pe loc. Mi s-a permis să cânt in limba engleză numai pentru că eram studentă la engleză. Pe vremea aceea existau reguli stricte, care interziceau cântecele în limbi străine. La Casa Studenților beneficiam de asistența artistică a compozitoarei Camelia Dăscălescu și a regizorului Virgil Sacerdoțeanu. Acolo se formase o orchestră de studenți, în frunte cu pianistul Horia - îl numeam Horică - sufletistul grupului, căruia i-am pierdut urma și pe care tare aș dori să-l revad. Tot acolo cântau neuitatul Dan Spătaru, Anca Agemolu, Lili Bulaesi... Intâlnirea mea cu muzica s-a petrecut însa mult mai devreme, în copilărie. Bunica, mama și sora mamei aveau obiceiul să cânte aproape în fiecare seară, pe mai multe voci. Alegeau cu predilecție romanțe sau cântece vechi, de care iși aducea aminte bunica. Mama cânta la muzicuță, se râdea cu poftă, se povesteau anecdote... Vărul meu, Dan, și cu mine, stăteam cu gurile căscate de admirație. Mama și mătușa erau soliste în corul CFR - mama altistă, mătușa soprană. Trăiam emoții incredibile când le vedeam și le ascultam în spectacole. Cred ca aveam 6 ani când am cântat pentru prima oară pe scenă cântecul "Vară, vară, primăvară". Știu că-mi plăcea foarte mult să cânt. Mama avea ureche absolută și era foarte atentă să intonez corect. În plus, aveam o voce cu un volum pe care îl foloseam la maximum. Cand mă jucam pe stradă cu copiii, vocea mea se ridica din grup, traversa pereții, ajungea până la urechile mamei, iar ea, agitată, ieșea din casă, ca să-mi atragă atenția că, dacă nu micșorez volumul... s-ar putea să răgușesc. Pe tata nu l-am auzit niciodată cântand, dar era un mare admirator al concertelor ad-hoc pe care le dădeau bunica, mama și mătușa.



Umăr la umăr, cu Dan Spătaru

- Vă mai amintiți momentul debutului?

- Cum să nu mi-l amintesc? Nu-mi mai aduc aminte data exactă, dar emoția e vie și acum în mine. Am cântat "Green Fields" și "The Young Ones", în limba engleză, și "Amor, mon amour, my love", în italiană, in duet cu Dan Spătaru. Reacția publicului a fost frenetică. In zilele următoare, Dan Spătaru și cu mine am primit invitația extraordinară de a înregistra primele noastre discuri la Electrecord, iar foarte curând, am fost invitați să cântăm într-un concert televizat la Sala Radio, cu orchestra maestrului Sile Dinicu. Era un salt enorm, în lumea muzicienilor profesioniști. Deveniseram amândoi celebri, aproape peste noapte... Concertul cu orchestra Sile Dinicu mi-a rămas bine întipărit în minte: in fața mea era Sala Radio, plină de spectatori, în spate se afla o orchestra profesionistă, pe scenă ardea o lumină orbitoare, în mine erupea un vulcan...

- Dar colaborarea cu Radu Șerban, autorul hiturilor din acea perioadă, vi-o mai amintiți?

- Cum să nu?! Ședințele de lucru cu compozitorul Radu Șerban se desfășurau la pianul din apartamentul său. Am avut privilegiul să ascult cum cânta, cum interpreta propriile compoziții, am văzut cum degetele sale zburau pe claviatură, făcând să curgă muzica în variații mereu noi. Apoi, era întotdeauna prezent la înregistrările din studioul radio, unde dădea indicații prețioase pentru interpretare și sunet... Păstrez și acum, la loc de cinste, caietul cu cântecele sale.

- Cu cine dintre colegii dumneavoastră de scenă ați fost prietenă in mod special?

- Cu Dan Spătaru, Anca Agemolu, Anda Călugăreanu... Nu aveam mereu timp unii pentru alții, dar ne bucuram întotdeauna să stăm la un pahar de vorbă, după spectacole sau repetiții. Anda știa diverse anecdote, povestea cu mult haz... Voioșia ei era molipsitoare. Ne vrăjea pe toți, cu deosebitul ei talent actoricesc, iar compania ei era căutată și apreciată.

- Se spune ca ați trăit o poveste de dragoste cu Dan Spătaru, "prințul" muzicii ușoare din anii de-atunci: blond, subțirel, câștiga inimile ușor. I-ați putea schița un portret? Sunt tot mai puțini cei care își aduc aminte de el, iar unii tineri nici măcar nu-l cunosc.

- Accesibilitatea are limitele ei. E timpul, cred, să-mi apar intimitatea, să o feresc de a fi tocată de gurile bune sau de cele rele. Vulpea din "Micul Prinț", de A. de St. Exupéry, spune ca nu putem vedea bine, decât cu inima. Așa și eu: vreau sa pot vedea mai bine cu o inimă care-și păstrează tainele. Dan Spătaru a fost un prieten drag, un om integru, demn, dotat cu înalte calități morale, un patriot, în bunul sens al cuvântului, un artist pe care publicul său îl păstrează în suflet ca pe o imagine sfântă. A apărut recent o carte care îi este închinată. O recomand cu căldură tuturor celor care vor să afle amănunte inedite din viața omului și artistului Dan Spătaru.

- In general, ce rol a jucat iubirea in viața dumneavoastră?

- Viața nu poate exista fără valoarea supremă numită iubire. Eu așa simt. O dăruim și o primim, fiecare în felul său, dar cine ar putea spune că a aflat taina sufletului celui pe care îl iubețte? Inima are rațiuni pe care rațiunea nu poate să le cunoască, cum spune Blaise Pascal. Sau cum definește iubirea textierul Constantin Cârjan, în "Prieten drag"? "Iubirea, da, e doar un vis îndepărtat, prea-ndepărtat, un vis frumos, chiar prea frumos, să poată fi adevărat". Așa să fie? La sfârșitul cântecului o întoarce din condei: "Dar dacă tu crezi și-acum că iubirea e-un simplu vis, să mă ierți că ți-am scris". Iată cuvinte care, in simbioză cu impactul emotional al muzicii, merg direct la inima romantică, așa cum este și a mea.

- Dacă ar fi să luați viața de la capăt, ce ați schimba?

- Nu aș mai schimba nimic. Un schimb ar însemna că nu sunt recunoscătoare pentru generozitatea cu care m-a răsplătit viața, în structura pe care i-am dat-o. Totuși, m-ar tenta sa mai studiez la un conservator de muzică, la un institut de artă... Perspectiva de a fi din nou debutantă nu m-ar speria, ci m-ar incânta.

- Arătati minunat, doamna Stoian! Cum luptați cu timpul, cu vârsta, dar cu singurătatea printre străini?

- Țin minte că în liceu am citit pentru prima oară "Tristele" lui Ovidiu. Sunt impresionante versurile în care poetul mărturisește că plânge ori de câte ori iși aduce aminte de noaptea în care a fost silit de Augustus sa părăsească Roma, pentru a pleca în exilul de la Tomis, unde trăia printre străini. Din exemplul acesta am înțeles că tristețea, amintirile, plânsul, nu au numai conotații negative, ci pot avea și funcția de catalizator al creativitații, pentru reînnoirea bucuriei de a trăi.

- In rețeta dumneavoastra de frumusețe se află, desigur, și valori care azi s-au pierdut. De unde va trageți energiile sufletești și morale?

- Daca aș avea o rețetă, fiți sigură că nu aș păstra-o numai pentru mine. Aș publica-o într-o noua variantă a basmului "Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte"... De fapt, eu sunt convinsa că energiile sufletești și morale sunt la îndemâna tuturor. Cine face efortul să se aplece, le poate culege din artă, din credință, din familie, din activități fizice, din limbi străine pe care te străduiești să le înveți sau să le aprofundezi, din călătorii, din prietenii, din solidaritatea cu cei mai slabi, din angajamentul social... Eu aleg din fiecare din aceste categorii ceea ce mi se pare mai important pentru prioritățile mele - variatio delectat, cum se spune in latina.

- Vine Crăciunul. Pentru dumneavoastră aceasta este o sărbătoare nostalgică sau plină de bucurie? Cum o veți celebra?

- Într-adevar, Crăciunul bate la ușă. Îmi imaginez că la București umblă acum colindătorii cu "steaua sus răsare ca o taină mare", că nașterea copilului divin e intâmpinată cu voie bună, că, în curând, se vor raspândi miresme irezistibile de sarmale în tot orașul, că ochii copiilor strălucesc ca stelele cerului în așteptarea minunilor pe care le aduc sărbătorile. În copilăria mea, cea mai incredibilă minune era o portocală obținută cu mari sacrificii, iar bradul împodobit pe ascuns de mama mi se părea un vis. Imaginile acestea vechi, binecuvântate, atârnă an de an în pomul meu imaginar. Impreună cu ele, mă bucur de bucuria universală, sperând că pacea, armonia și dragostea vor coborî în sufletele tuturor, din lumina curată a stelei care aduce buna vestire. Sărbători fericite și un An Nou cu sănătate vă urez atât dumneavoastră, cât și cititorilor "Formulei AS".